Izvorul cu apă fermecată

Niciun traseu turistic nu ar fi complet fără prezența unui loc în care să te aşezi, să te odihneşti şi să bei apă de izvor pură, proaspătă şi revigorantă. Aflat în comuniune deplină cu natura, simți că apa pe care o bei direct de la ieşirea din munte parcă îți dă noi puteri. Şi brusc, apa aceea potoleşte nu doar setea, ci şi dorința sufletului de regenerare, de linişte, de puritate. Căci apa pură nu hrăneşte doar trupul, ci hrăneşte şi sufletul, iar izvorul devine un loc al păcii şi al luminii, o oază pentru omul agitat al vremurilor în care trăim.

Dintotdeauna au existat credințe populare cu privire la valoarea sacră a apelor. Aşa că e de la sine înțeles faptul că, încă din momentul în care au sosit, slovacii şi-au ales locul de casă în funcție de existența unui izvor. Într-un teritoriu montan, acoperit aproape în totalitate de păduri, izvoarele erau mult mai frecvente decât în prezent. Fiecare familie avea nevoie de o sursă de apă. Apa era sursa vieții, fiindcă asigura viață şi sănătate pentru oameni şi animale. Cu apa aceasta era frământat aluatul din care se cocea pâinea, cu apa din izvor sau fântână erau udate fetele a doua zi de Paşti. Aşadar, apa avea nu doar o întrebuințare casnică, ci avea şi proprietăți magice, simbolizând originea vieții, un mijloc de purificare şi o sursă de regenerare.

Izvorul de apă de la Huta Slavia se află în mijlocul unei păduri aproape sălbatice. Sunetul lin al apei, umbra răcoroasă şi şuieratul vântului prin copaci te invită să poposeşti pentru o vreme în acest loc. Însă, dincolo de liniştea aparentă cu care te înconjoară, pădurea poate deveni şi un spațiu al necunoscutului, al spaimelor, al vrăjilor şi al fricii. În cultura populară slovacă, pădurea reprezintă un spaţiu fantastic, în care se întâmplă tot felul de lucruri fantasmagorice. Pe baza acestor întâmplări şi a capacităţii imaginative populare, au rezultat

pornit la drum. Trei zile și trei nopţi au călătorit împreună până au ajuns la o intersecţie de drumuri unde se afla un tei mare. Fratele mai mare îi spune celui mic că ar fi momentul să se despartă, unul să meargă pe un drum, iar altul pe celălalt drum. Au stabilit să-și scrijelească numele pe scoarţa copacului și să înfigă câte un cuţit în tulpină. Care dintre ei se va întoarce primul din călătorie urma să scoată cuţitul din scoarţa copacului. Dacă iese sânge, înseamnă că celălalt este viu, iar dacă iese apă înseamnă că e mort. Zis și făcut, și-au scrijelit numele, și-au înfipt cuţitele și au plecat mai departe, fiecare pe drumul său.

Fratele mai mare ajunge la o așezare împrejmuită cu pânză neagră. Aici află că fântâna din care consumau localnicii apă era păzită de un balaur cu 12 capete. Pentru a putea lua apă de băut din fântână, locuitorii trebuiau să ducă la schimb o fată. Altfel nu puteau avea acces la fântână. Când a venit rândul fiicei regelui, acesta a dat poruncă să fie înfășurată așezarea cu o pânză neagră și a anunţat că o va da pe fiica lui și jumătate din regat, celui care reușește să ucidă balaurul. Flăcăul a decis să ucidă balaurul și să elibereze tânăra frumoasă. A mers la castel împreună cu animalele lui și a cerut să fie bine hrănite iar lui să-i dea o sabie ascuţită. A pornit la drum împreună cu fata regelui. A dus-o la fântână să momească balaurul. În momentul în care și-a scos capul afară, feciorul a tăiat capul balaurului. Balaurul ţipa de durere, și-a scos și celelalte 11 capete din care arunca flăcări strașnice. Feciorului i-au sărit în ajutor și animalele. Astfel, a reușit să reteze toate capetele, din care a tăiat limbile și le-a pus în traistă. Noaptea, după ce au adormit cu toţii, vizitiul a tăiat capul feciorului și pus-o pe prinţesă să jure că nu va dezvălui nimănui nimic din cele întâmplate. Vizitiul a luat capetele de balaur și a fugit cu ele la rege mărturisind că el a omorât balaurul.

Când s-au trezit animalele și și-au văzut stăpânul mort, au început să plângă în hohote. Ursul a adus de la șarpe o bucată de verdeaţă cu care i-a șters gâtul de trei ori, iar când i-au pus capul la loc, acesta s-a vindecat. Feciorul și-a revenit, și-a luat animalele și a plecat mai departe.

După o lună, ajunge înapoi în așezare, unde observă că pânza neagră a fost înlăturată. Aici a aflat că vizitiul a ucis balaurul și că următoarea zi urmează să se căsătorească cu prinţesa. Feciorul s-a întristat și a pornit împreună cu animalele lui înspre regat. Când l-a văzut, prinţesa i-a sărit în braţe. Regele și restul invitaţilor priveau nedumeriţi, iar vizitiul tremura ca un plop tremurător. După ce

fiica regelui a mărturisit tot, feciorul a scos din traistă limbile de balaur pentru a dovedi că cele spuse de ea sunt adevărate, iar regele i-a dăruit fiica împreună cu jumătate din regat.

Într-o dimineaţă, feciorul a observat într-o parte o pădure îngălbenită. A aflat că aceea este pădurea blestemată și că cel care intră în ea, înapoi nu se mai întoarce. Într-o zi îi spune soţiei că merge la vânătoare. Și-a luat animalele și a plecat. Abia a ajuns în spatele grădinii, că-i și sări în faţă o vulpe. A urmărit-o, însă nu reușea nicicum s-o ochească. Vulpea îl ademenea să intre cât mai adânc în pădure. Dintr-o dată, vulpea dispăru, iar feciorul nostru își dădu seama că se află într-o pădure deasă, foarte întunecată. S-a așezat lângă un stejar și, fiindcă i-a fost foame, și-a aprins un foc și a început să-și frigă slănină. La un moment dat, aude o voce din copac care striga „Mi-e frig, mi-e frig”. Se uită sus în copac unde vede cocoţată o bătrână ghemuită. Acesta îi spune să coboare jos lângă foc dacă îi este frig. Se face liniște, după care începe din nou să strige „Mi-e frig, mi-e frig”. Feciorul îi spune din nou să coboare să se încălzească dacă îi este frig. Iar nimic. A treia oară când a strigat, feciorul, enervat deja, îi spune răspicat, ori să coboare să se încălzească ori să tacă din gură. Baba îi răspunde că ar coborî însă îi este frică de animale și îl întrebă dacă poate să le lovească cu nuiaua să le îndepărteze. Tânărul rege a aprobat, baba a coborât din copac, a lovit animalele, a fugit să-și aducă o broască și a început să o învârtă deasupra focului. La un moment dat, aceasta începe să zică: „Tu frigi slănină, eu frig broască. Eu voi mânca slănină, iar tu broască.” După ce a repetat de câteva ori, feciorul se enervează și asmute animalele pe ea, însă acestea nu reacționează, deoarece animalele era împietrite de la lovitura de nuia. Se întoarce înspre ele, însă în acel moment baba îl lovește și pe el cu nuiaua, iar acesta împietrește și el. Îl ia și-l aruncă într-o groapă.

Fiul mai tânăr se întorcea înspre casă când ajuns la intersecţia de drumuri. În clipa în care scoase cuţitul din copac, din acesta a început să curgă pe o parte apă, iar pe cealaltă parte sânge. Nedumerit și îngrijorat, pornește în căutarea fratelui mai mare. Cutreieră păduri și câmpii și ajunge în regatul fratelui său. Se oprește la aceeași cârciumă la care s-a oprit și tânărul rege când a ajuns aici. Cârciumarul observă asemănarea izbitoare cu fratele său și îi povestește despre faptele lui de vitejie și că într-o zi a dispărut fără urmă. Feciorul i-a mulţumit cârciumarului și a pornit împreună cu animalele lui înspre regat, unde a fost primit cu braţele deschise. A doua zi dis-de-dimineaţă acesta observă pădurea tristă despre care află că este o pădure blestemată. Imediat își dă seama că doar acolo ar putea fi fratele lui și că ceva rău i s-ar fi întâmplat. A pornit în căutarea lui. A fost întâmpinat de aceeași vulpe care l-a ademenit până la stejarul la care s-a oprit și fratele său. A aprins focul și a început să-și frigă slănina. Animalele s-au așezat deoparte și au început să lingă animalele împietrite. La un moment dat aude o voce din copac care striga „Mi-e frig, mi-e frig”. Acesta îi spune să coboare jos lângă foc dacă îi este frig. Baba îi răspunde că ar coborî, însă îi este frică de animale și îl întrebă dacă poate să le lovească cu nuiaua să le îndepărteze. Feciorul vede animalele împietrite și își dă seama că încearcă să îl păcălească. Acesta îi răspunde că acea nuia n-ar ajuta-o, ar înfuria doar animalele și s-ar năpusti asupra ei. Să-i dea lui nuiaua că le va îndepărta el cu ea. Baba îi dă bota, dar tânărul nu lovește animalele sale, ci pământul, și apoi baba coboară din copac. La un moment dat aceasta începe să zică: „Tu frigi slănină, eu frig broască. Eu voi mânca slănină, iar tu broască.”.

Tânărul s-a speriat și imediat a asmuţit animalele pe ea. Feciorul îi spune să învie animalele, iar apoi îi va da drumul. Aceasta îi dă cizmele sale și îi spune că în copac are o nuia de aur și să urce după ea. Feciorul a lovit animalele cu nuiaua de aur, iar acestea au revenit la viaţă imediat. Asmute și celelalte animale pe ea și îi spune că nu-i va da drumul până ce nu-i zice unde se află fratele lui. Baba nu mai putea de durere, așa că îi spune de groapa în care se află fratele său și îi cere să-l ungă cu o unsoare pe care i-o dă ea. Zis și făcut, fratele acestuia este readus înapoi la viaţă. Feciorul nostru a luat nuiaua și a lovit baba, care a și împietrit pe loc. În momentul acela toată pădurea s-a luminat și a înverzit. Cele șase animale ale băieților s-au transformat în flăcăi, s-au îmbrăţișat și s-au bucurat că au fost eliberaţi. Se uitau în jurul lor și nu le venea să creadă că este adevărat. Unul din flăcăi a mărturisit că toţi sunt fraţi din familia regală, însă tot timpul se certau între ei. De aceea au fost blestemaţi să se bată între ei precum lupii, urșii și leii, până ce doi fraţi nevinovaţi îi îmblânzesc și învață unul altuia să facă bine. Iar acum le-au dăruit întregul regat și le-au mărturisit că își doresc să trăiască mai departe împreună.

S-au întors la palatul regal unde au făcut o sărbătoare mare. La scurt timp, fiii își aduc și mama și toţi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

SFÂRȘIT