Huta de potasă

Carbonatul de potasiu este cunoscut omului din timpuri imemoriale. Inițial, a fost folosit la spălarea hainelor, fiindcă, în mediul alcalin pe care îl creează, grăsimile se descompun uşor şi orice pete dispar după prima spălare. Fabricile de săpun îl folosesc în fabricarea produselor lor. În Antichitate, potasiul a fost obținut din copaci care conțin o mulțime de potasiu (arțar, mesteacăn, pin). Pentru aceasta, lemnul era ars, iar în urma arderii, se obțineau aproximativ 500 de grame de carbonat de potasiu de la un metru cub de lemn.

În afară de arderea lemnului, mai exista şi un alt mod de a produce potasa: peste cenuşa de lemn se turna apă fierbinte; amestecul obținut era turnat în vatră, peste foc de lemne. Această procedură trebuia executată cu multă îndemânare, astfel încât focul să nu iasă, apoi potasa să se depună pe fundul vetrei.

În secolele XVII-XVIII, se găsesc sute de hute de potasă în toată Europa. În zona Şinteu se producea potasa (slov. salajka) încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Cum potasa era la mare căutare în Europa, iar pădurile erau din belşug, nobilii lo- cali au realizat rapid că producerea potasei poate aduce venituri suplimentare. Prin urmare, s-au înființat primele hute de po- tasă, denumite în limba germană Potaschen Hütten.38 În prima ridicare topografică din 1782-1785 este menționată Potaschen Hütten, ca parte din localitatea Budoi de azi, prima localitate slovacă întemeiată în jud. Bihor. Aici procedura de obținere a carbonatului de potasiu sau potasă (K2CO3) prin arderea lem-

nului, a frunzelor şi a ierbii, era următoarea: levigarea cenuşii brute de lemn prin înmuierea în cuve şi spălarea cu apă; evapo- rarea prin fierberea leşiei în vase mari sau fierbătoare; refierbere (calcinare) pentru îmbogăţirea carbonatului de potasiu; evapo- rarea leşiei; prelucrarea ulterioară a potasei brute.

Hutele de potasă sunt considerate a fi primele locuri unde s-au aşezat slovacii. Un astfel de loc este centrul satului Făget, (slov. Gemelčička) unde e amplasată biserica, vizibilă din Belvedere. Amintirea acestor vremuri o găsim şi în toponimia locului.39 Astfel, la Huta Voivozi, la Făget etc. se găseşte adesea toponimul „salajka", pentru a denumi un loc unde pe vremuri se ardea lemnul şi se fierbea cenuşa.